MAICA DOMNULUI

MAMA ŞI ÎNVĂŢĂTOAREA

NOASTRĂ

Dacă luăm unul din manualele moderne care tratează pedagogia sau educaţia oamenilor observăm foarte uşor câteva lucruri: accentul pus pe procesul de învăţare ca proces de informare a oamenilor în diferite domenii; o stare de stagnare şi necesitatea unei consolidări a unui patos pedagogic satisfăcător, care înseamnă de fapt punerea accentului pe înnoire; caracterul universal sau global al educaţiei, alăturat unei evoluţii rapide, pluridisciplinare a acestui "proces";

Pe scurt, avem de-a face cu o problematică complexă a educaţiei la acest început de veac . Deşi ar fi multe lucruri de remarcat în legătură cu învăţământul laic sau cu educaţia în general, aş dori să remarc faptul că mulţi oameni sunt de acord astăzi asupra faptului că dezvoltarea (în toate domeniile) se face printr-o educaţie sau "trece" prin acest proces, iar dacă nu are loc aceasta atunci totul stagnează. Paradoxal, de cele mai multe ori nu se pune accentul - şi chiar în lucrările de "psihopedagogie" - pe înţelegerea, necesitatea şi formarea, în primul rând, a ceea ce este sufletul uman.

Realitatea existenţei sufletului este denaturată sau prost înţeleasă. Sufletul rămâne de cele mai multe ori o simplă "capacitate mentală", o stare psihică, sentiment sau trăiri personale a situaţiilor vieţii. De parcă omul se naşte numai cu un creier şi acesta trebuie instruit, perfecţionat, îmbogăţit prin acumularea de informaţii spre a face faţă problemelor şi a aduce progresul în lume. Ruptura dintre spiritual şi material rămâne una din pietrele de încercare prin care trece lumea de azi.Credem că ar trebui să ştim un adevăr: educaţia este un act de credinţă. Educaţia începe odată cu naşterea noastră şi devine o dimensiune a întregii noastre fiinţe şi existenţe atât timp cât trăim pe pământ. Educaţia nu este un remediu pentru toate relele lumii, ci este mai degrabă un act prin care omul se poate regăsi în Dumnezeu. Mai presus de achiziţionarea de cunoştinţe este formarea integrală a omului în Hristos. Trăirea în Hristos, considerearea şi lucrarea a tot ce întâlnim în viaţă - de la prima vârstă şi până la sfârşit - că vine şi trebuie să se întâlnească în El, este "Calea, Adevărul şi Viaţa" noastră.

*

Dacă luăm una din cărţile Sfinţilor Părinţi pentru a cerceta ce este educaţia în sens creştin vedem că aceasta nu se confundă cu acumularea de dogme, cu ştiinţa a ceea ce a fost sau va fi în istoria credinţei, nici măcar cu adunarea unui număr de rugăciuni. Educaţia creştină înseamnă pentru Sfinţii Părinţi lupta pentru disciplinarea omului în sensul eliberării de patimi şi meregerea mai departe adică înduhovnicirea. Creştinismul este o Teologie, ceea ce înseamnă că nu vorbeşti despre Dumnezeu, ci cu Dumnezeu.

Creştinismul are la bază pe Hristos şi învăţătura Sa care presupune cunoaşterea şi crederea ei. Mântuitorul este cel mai adesea numit "Învăţătorul", Rabbi, Didascalos iar creştinii se numesc învăţăcei, ucenici, discipoli. Mântuitorul Hristos a dat înainte de Înalţarea Sa o poruncă deosebită: "Mergând, deci, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă" (Matei 28, 19-20). Nu este creştin decât cel care crede şi învaţă şi, totodată, se instruieşte pentru a crede mai mult.

"Obiectul" educaţiei în sens creştin este mai întâi "cuvântul" Domnului, predat drept, nefalsificat, adevărat aşa cum l-a lăsat Mântuitorul. Pe lângă această parte oarecum teoretică, mai este şi partea practică a vieţii creştine. O scriere de demult, "Epistola către Diognet", menţionează că nu trebuie să existe "nici viaţă fără cunoştinţă, nici cunoştinţă singură fără viaţă adevărată". Sfântul Ignatie Teoforul spune şi el undeva: credinţa şi dragostea sunt totul!

Primii creştini aveau o simplitate care nu însemna câtuşi de puţin prostie sau ignoranţă. Setea de iubire, de bunătate şi dreptate ca instaurare a lui Dumnezeu în inima lor era dorinţa lor cea mare. Acestea toate, deşi intrau în opoziţie cu ceea ce se găsea în societatea păgână, arată cât de importante erau şi trebuie să fie pentru un creştin morala, credinţa, viaţa virtuoasă.

Citim în Sfânta Scriptură următoarele: "Văzând mulţimile, Iisus S-a suit în munte şi aşazându-se, ucenicii au venit la El şi, deschizându-şi gura, îi învăţa, zicând: Fericiţi…". Apoi: "Chemând iarăşi mulţimea la El, le zicea: Ascultaţi-Mă toţi şi înţelegeţi! Nu este nimic din afară de om care, intrând în el, să poată să-l spurce. Dar cele ce ies din om, acelea sunt cele care-l spurcă…" (Marcu 7, 14-15). şi iarăşi: "Dar Duhul Sfânt spune lămurit că, în vremurile cele de apoi, unii se vor depărta de la credinţă, luând aminte la duhurile cele înşelătoare şi la învăţăturile demonilor… Căci deprinderea trupească la puţin foloseşte, dar dreapta credinţă spre toate este de folos, având făgăduinţa vieţii de acum şi a celei ce va să fie" (1 Timotei 4, 1, 8).

Putem desprinde de aici următoarea concluzie: dragostea, rugăciunea şi exemplul personal sunt mult mai convingătoare decât orice cuvânt omenesc.

*

Referitor la exemplul personal găsim în Maica Domnului chipul cel mai la îndemână pentru a sublinia modelul de bună formare, predare şi trăire a învăţăturii drepte în şi despre Dumnezeu. Astăzi se pare că Maica Domnului şi sfinţii în general au fost scoşi din preocuparea oamenilor "de cultură", pentru că prea puţini sunt cei care o mărturisesc drept model de trăire şi educaţie în Dumnezeu. Totul sau aproape totul astăzi este să ştii, să cunoşti, să fii informat despre cele ce se petrec în lume.

Odinioară, cu Fecioara Maria s-a petrecut altfel... Aceea pe care Dumnezeu Însuşi a ales-o ca să fie Mama Fiului lui Dumnezeu pe pământ a crescut şi s-a format într-un chip deosebit. Cunoaşterea ei era Scriptura şi Cuvântul lui Dumnezeu. "Informaţia" ei era despre cele ce se petrec în bună cuviinţă la Templu şi în casă. Cultura ei era cultul lui Dumnezeu, la care se adăuga, desigur, scrierea şi citirea celor de folos.

Din Tradiţia creştină se cunoaşte că Fecioara Maria a rămas din fragedă copilărie în curtea templului din Ierusalim crescând în cunoştinţa de Dumnezeu. Aşa era hotărât din vechime, de pe vremea lui Moise, pentru fecioarele şi băieţii dăruiţi Domnului. Aşa a primit şi Sfânta Fecioară să petreacă anii tinereţii ei. Din cartea Ieşire ştim că s-a hotărât ca bătrânele - precum Miriam sora lui Moise sau proorociţa Ana - (Luca 2, 36) să ajute la tot felul de lucruri care, în mod firesc, trebuiau făcute la cel mai important şi singurul locaş de cult evreiesc. Văduvele sau fecioarele în vârstă primeau şi creşteau şi tinere fete până pe la vârsta de 14-15 ani. Când tinerele ajungeau la vârsta pubertăţii erau încredinţate familiei, fiind libere să se căsătorească sau să rămână în slujba Templului.

Aducerea unei fecioare la Templu era o ceremonie foarte frumoasă. Fata era îmbrăcată într-o cămăşă albă, lungă, însoţită de un alai de fete de aceeaşi vârstă care duceau în mâini făclii şi flori. Între curtea neamurilor şi sfânta era o scară cu 12 trepte, după numărul seminţiilor lui Israel. Pe ultima treaptă era pragul de argint pe care nimeni nu avea voie să-l calce, nici chiar marele preot al poporului ales. Fata trebuia să urce singură treptele iar după ce era trecută de prag era considerată o persoană sfinţită. Trebuia să urce singură pentru a arăta că de bună voie se încredinţează lui Dumnezeu.

La templu Fecioara Maria participa la toate activitaţile dar, spun Sfinţii Părinţi, rugăciunea şi lecturile sfinte erau cea mai mare bucurie a ei. Aşadar, a fost crescută şi educată, de foarte devreme, într-o credinţă puternică în Dumnezeu şi într-o moralitate desăvârşită. Sfântul Grigorie de Nisa o numeşte pe Maica Domnului "începătoarea vieţii contemplative", tocmai prin petrecerea ei în Sfânta Sfintelor.

Sfântul Epifanie al Cretei zice şi el că Maica Domnului a fost asemenea pustnicilor care se retrag în pustiu pentru a fi mai aproape de Dumnezeu. Această perioadă, petrecută în asceză şi lucrare la Templu, este socotită de Sfinţii Părinţi cea mai fericită parte a vieţii ei. Ceea ce a învăţat ea acolo de la cărturari şi rabini, ceea ce a lucrat şi cum a ştiut să-şi încredinţeze sufletul lui Dumnezeu, s-a "verificat" mai târziu la momentul Buneivestiri, de exemplu.

N-am putea înţelege Sfintele Evanghelii despre ea, despre Naşterea Fiului lui Dumnezeu, despre Răstignirea Domnului nostru Iisus Hristos, despre Adromirea ei şi Înălţarea cu trupul la cer, dacă nu am şti ceea ce a făcut şi învăţat din primii ei ani de viaţă.

(Continuare în numărul viitor)

Pr.Lect.drd. Adrian Dinu